Patimi de vierme (II)

Ucid constant o parte din mine. Mai exact, o otrăvesc încet și sistematic luând câte o lingură din rahatul cotidian, după care mă mai mir că bucata aia de plămadă putrezește și mă înnădușește cu duhoarea sa. Am ajuns de tot râsul.

Mă uit câteodată în oglindă și nu recunosc chipul pe care-l văd. Nu pentru că m-am schimbat prea mult, s-au schimbat doar ochii – secați. Nu aș fi crezut cu un an înainte că o să ajung să port o fântână goală în mine, dar de, pentru bani și mâța-i cârnat. Și privesc fața aia și-mi vine să-i fut o palmă să sară din colțuni. Dar n-o fac, corpul trebuie menținut în stare funcțională – tre să facă bani să-și cumpere rahaturi să fie-n rând cu lumea, să stârnească reacții, când, de fapt, n-are nevoie decât de libertate. Mda, libertate. Libertatea de a gândi, de a crea, de a fi ceea ce este, fără să i se dea peste bot de fiecare dată când iese la iveală că e diferit și nu se încadrează în normalitatea lor năpădită de mucegai. Simt și ei că duhnește cutuma, dar, după o vreme, nu mai miroase, nu-i așa?

Desigur, și-ar dori să evadeze din când în când din mașina socială de muls, sunt prinși însă la primul semn de luciditate. De aceea ești strangulat și tu, corpule, să fii solidar, să suferi cu ei, doar nu ești mai bun ca ei! Urlă în pernă ca ei. Plângi în întuneric ca ei. Repetă-le cântul de leagăn: „Sunt nimic… sunt nimic… sunt nimic… sunt nimic… sunt nimic… sunt nimic… sunt nimic.” Pentru că în nimic și-a desfăcut bobocul universul. I-ai simțit tremurul deja, nu-i așa?

 

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s