21.

Pe piele, aromă de țigări, scoarță de brad, și levănțică. Pe buze, zâmbete pierdute în acum. În aer, plutim noi pe gemete.

Îmi scrii sentința cu buzele. Degetele-ți călătoresc înfometate. Și suntem aproape, foarte aproape. Valuri ne-acoperă și…

Îmi așez sufletul, mărgea cu mărgea, pe firul ăsta blestemat, ca să mă vezi, ca să mă-nțelegi… Tu însă, ca un motan în călduri, orbit de propria-i sete, dai cu ele de perete în goana după mirajurl efemerei împliniri, lunecând ușor pe podeaua mânjită de visuri fisurate și tristeți nemângâiate.

Fugi! Fugi! Lasă-mă! Nu pângări începutul… Păcat…că tot ce-i mai frumos există doar în eternul “acum”… Sau poate nu?

Te întorci din nou înapoi. Îmi încătușezi fața în palmele tale; căldura lor îmi bubuie în urechi. Mă întrebi iar și iar…și iar… “Unde ești ACUM? Când te întorci?”. Iar mie îmi vine să urlu. Însă pereții sunt prea groși.

Mai așteaptă puțin…încă puțin…

Din depărtări se aude trenul fremătând pe șine. Pe peron se-ntorc veșnicii călători.

Aș vrea să-ți spun mai multe, mult mai multe. Însă ești prea aproape, mult prea aproape…

Cele 21 de grame îți sunt gravate pe retină. Așteptând. Le văd și pe-ale mele, acolo, cuprinse în mâinile tale, cu toate pânzele în vânt, înapoi…acasă.