Transformă-mă-n poezie,
Cuvinte ce te urmăresc în noapte.
Din nou, furtunile se-opresc pe buze,
Mai zi-mi odată, mai zi-mi odată…

(Aprilie 19, 2020)

Anunț

Vând inimă. Pentru început, însă, ar trebui să te previn că-i cam proastă. Nu mă înțelege greșit, nu o dau că-i cu defect, ci pentru că aș vrea să-i fac niște cizme din crocodil și nu-mi ajunge cashu.

Nu-i inimă obișnuită, majoritatea au 4 camere, asta e dotată și cu 13 ziduri de toată frumusețea, rezistente, construite cu tehnologii de ultimă generație, cu sistem automat de reglare a temperaturii și tot pachetul. Fie între noi vorba, de asta și-i proastă, dar deee, ce să-i faci, se mai întâmplă în urma seismelor; proprietarul o ia razna și-și construiește ditamai cetate. Poți fi sigur, totuși, că nu ți-o fură nimeni!

Ar mai trebui să-ți zic că, dacă o cumperi, va trebui s-o împarți cu un alt locatar, doar că ăla stă mereu în umbră, că-i bolnav, săracu, are boala aia de-i ies bășici de la lumină și se topește la căldură. N-ar trebui să te deranjeze, că vine rar. Offfff, de-ar veni și soacră-mea în vizită ca el, zău că aș întâmpina-o mai cu niște cafeluță, mai cu niște parfum, să se dea să nu pută a cotoroanță… Ei da m-a luat valul.

Deci, ce zici? O cumperi?

Vai, mulțumesc, mi-ai făcut un mare bine! Și de-o belea m-ai scăpat… Adică, vroiam să zic să fii sănătos și să primești plăcere!

Aaai de capul meu, nu ți-am zis – mai și mușcă! Dar nu nu nu, nu-ți fă griji, o iai cu binișorul, mai cu niște cafeluță, mai niște vin, mai niște… Ei dar n-o să te-nvăț eu cum e treba că ești tinerel și pe unde nu te ajută mintea, te ajută… of, păcatele mele! Hai, să-ți dea domnu putere! Te-am pupat pe franțuzește!

след

на сигарете – след помады,
на руках – след остуваещей теплоты,
а в сердце, сокровище, след улыбки твоей на моей шее,
и дрожь в коленях, уходящих в расвет мечты

 

Din – în

Raiul, turnat în topoare, mi-l fură
Vântul cuvânt la picioare adună
Din aripi –
O pană.
Din zbor
Cobor.

 

Patimi de vierme (II)

Ucid constant o parte din mine. Mai exact, o otrăvesc încet și sistematic luând câte o lingură din rahatul cotidian, după care mă mai mir că bucata aia de plămadă putrezește și mă înnădușește cu duhoarea sa. Am ajuns de tot râsul.

Mă uit câteodată în oglindă și nu recunosc chipul pe care-l văd. Nu pentru că m-am schimbat prea mult, s-au schimbat doar ochii – secați. Nu aș fi crezut cu un an înainte că o să ajung să port o fântână goală în mine, dar de, pentru bani și mâța-i cârnat. Și privesc fața aia și-mi vine să-i fut o palmă să sară din colțuni. Dar n-o fac, corpul trebuie menținut în stare funcțională – tre să facă bani să-și cumpere rahaturi să fie-n rând cu lumea, să stârnească reacții, când, de fapt, n-are nevoie decât de libertate. Mda, libertate. Libertatea de a gândi, de a crea, de a fi ceea ce este, fără să i se dea peste bot de fiecare dată când iese la iveală că e diferit și nu se încadrează în normalitatea lor năpădită de mucegai. Simt și ei că duhnește cutuma, dar, după o vreme, nu mai miroase, nu-i așa?

Desigur, și-ar dori să evadeze din când în când din mașina socială de muls, sunt prinși însă la primul semn de luciditate. De aceea ești strangulat și tu, corpule, să fii solidar, să suferi cu ei, doar nu ești mai bun ca ei! Urlă în pernă ca ei. Plângi în întuneric ca ei. Repetă-le cântul de leagăn: „Sunt nimic… sunt nimic… sunt nimic… sunt nimic… sunt nimic… sunt nimic… sunt nimic.” Pentru că în nimic și-a desfăcut bobocul universul. I-ai simțit tremurul deja, nu-i așa?

 

 

 

unui prieten

Salut. Ce mai faci? Patru cuvinte ce-ascund atâtea… Ce mai faci? Mă mai ții minte? Mai respir în tine? Întrebări care, probabil, nu o să le auzi, pentru că mi-e frică… pentru că m-am schimbat, pentru că am devenit… ce-am devenit?!
Știi…aș vrea să te strâng în brațe, să te strâng în brațe, minute, ore, secole, să-ți sărut fruntea, ochii, să-ți strâng mâna, să te simt aproape. Să rămânem doar două suflete în barcă… Să mă lași în lumea ta, să mă împăturești în cuvinte. Să-ți explic de ce farurile mi s-au stins, să-ți povestesc cum am căzut în zgură, m-am ridicat… și am căzut din nou… că m-am îndrăgostit, m-am pierdut, mi-a trecut, sau poate… poate, nu mi-a trecut… despre cum am îngropat o halcă din mine, în decembrie, anul trecut…
M-am schimbat, și, te-ai schimbat și tu. Acum îmi vorbești doar de la distanța de-o eternitate.
Acum am abonament permanent la teatrul destinat Celorlalți.
Salut. Ce mai faci?

 

(dec, 2016)

Patimi de vierme (I)

Te-am prins între coaste: îmbrățișat,
Încătușat.
Înmănușat,
îți ferești ochii de întuneric, ascunzându-i în nori ce stau să se prăbușească.
Vrei să rămâi? Eu nu.
Vreau să te prăbușești… Să te prăbușești în brațele mele.
Nu… nu în ale mele…
Hai să înotăm în miere,
Să ne prindem de eternitate cu buzele lipite de cearșafuri umede… să visăm… să zburăm.
Da, să zburăm printre perne aruncate. Să zburăm pe perne: tu spre Soare, eu spre Pamânt.
Spre mine.
Vreau mărul, îl vreau pe al tău… și nu mai vreau.
Șarpe, nu mă ispiti! Ispitit vei fi.

 

Tăt normal.

Și vrei ceai amar, să-l simți până-n măduvă,
Și mâini pe coapse,
Și miros de tei după ploaie,
Și niorlăituri pe la colțul blocului,
Și un acoperiș stricat prin care se văd avioane,
Și buze mușcate,
Și un câine bucuros că te vede,
Și vin de Lidie în cana de 300,
Și nopți întregi de șoapte și certuri.
Și vrei atâtea, când, de fapt, vrei un singur lucru. Doar să respiri, suka.

Să respiri. Să respiri. Să respiri…

4:32 AM

Ochii tentacule-aruncă,
Împresurând suflul și-un munte.
Cedează, copilă,
Raiul în urma ta fuge.

Nu mai bea

Pământul. Se rotește.
Noi. Ne rotim.
Pământul se rotește.
Noi ne rotim.
Se rotește Pământul.
Ne rotim noi.
Noi rotim Pământul.
Pământul ne rotește pe noi.
Oprește-ne! Am amețit…