I roll You slowly into paper and ignite the flame,
Break You into atoms, which embrace my “Stay!”.
I smoke You slowly,
Slowly taking in all memories,
No longer hearing melodies.
Burn, burn, fly, fly, my old Heart.
Now… You’re nothing now,
But particles vanishing in thin air
Filling the Never Ever Again.
Stăm culcați pe podea, cu picioarele sprijinite de pervaz și cu tălpile-n nori. Umbrele ne ard pielea într-un joc spasmotic. Iar Noi… Noi înșirăm vorbe în care se ascund copilărește altele: “Știi…”, “Ai auzit de…”, “Oare de ce…”, care se nasc din împletirea degetelor.
Sunt plămânul Tău. Ești plămânul Meu. Și-atât.
La ce te gândești, femeie, ducându-ți leneș țigara la buze?
La timpul ce ți-a sorbit tinerețea cu-n pai?
La ce te gândești, femeie, umplându-ți pieptul de zgură?
La vise stafidite zdrobite-ntr-un vals?
La inimi ce nu s-avântă-ntr-un dans?
La ce te gândești, femeie, languros expirându-ți iluziile?
La bucăți dintr-o alta ce-ți stau înșirate la soare?
La cel care nu te așteaptă?
La cea care nu te mai ceartă?
La ce te gândești, femeie, când cenușă devine țigara ta?
Căni sparte,
Inimi deșarte.
Cine-i el, cine e ea?
Buze frânte,
Uși trântite.
Nu e el și nu e ea.
Doar un ciob de cafea care-așteaptă…
Pe piele, aromă de țigări, scoarță de brad, și levănțică. Pe buze, zâmbete pierdute în acum. În aer, plutim noi pe gemete.
Îmi scrii sentința cu buzele. Degetele-ți călătoresc înfometate. Și suntem aproape, foarte aproape. Valuri ne-acoperă și…
Îmi așez sufletul, mărgea cu mărgea, pe firul ăsta blestemat, ca să mă vezi, ca să mă-nțelegi… Tu însă, ca un motan în călduri, orbit de propria-i sete, dai cu ele de perete în goana după mirajurl efemerei împliniri, lunecând ușor pe podeaua mânjită de visuri fisurate și tristeți nemângâiate.
Fugi! Fugi! Lasă-mă! Nu pângări începutul… Păcat…că tot ce-i mai frumos există doar în eternul “acum”… Sau poate nu?
Te întorci din nou înapoi. Îmi încătușezi fața în palmele tale; căldura lor îmi bubuie în urechi. Mă întrebi iar și iar…și iar… “Unde ești ACUM? Când te întorci?”. Iar mie îmi vine să urlu. Însă pereții sunt prea groși.
Mai așteaptă puțin…încă puțin…
Din depărtări se aude trenul fremătând pe șine. Pe peron se-ntorc veșnicii călători.
Aș vrea să-ți spun mai multe, mult mai multe. Însă ești prea aproape, mult prea aproape…
Cele 21 de grame îți sunt gravate pe retină. Așteptând. Le văd și pe-ale mele, acolo, cuprinse în mâinile tale, cu toate pânzele în vânt, înapoi…acasă.
Voi scrie despre Tine, despre Mine, despre Mine din Tine, despre Tine din Mine, despre ceilalți, sau celelalte din Tine, despre ceilalți sau celelalte din Mine. Despre Noi. Despre ei. Despre Noi în ei. Despre ei în Noi. Despre Noi. Despre Mine. Despre Tine.
Mă vei urî. Mă vei iubi. Mă vei distruge. Mă vei învia. Te voi urî, iubi, distruge, învia.
Uneori te voi înlănțui în durere, disperare, dezgust. Uneori te voi înălța.
Uneori… vom fi doar Noi. Tu. Eu. Și o cafea la doi.
O armă la doi.
Doar Noi doi.
duduie amăruie 